Despre cunoașterea lui Dumnezeu

Posted On
A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaște pe Dumnezeu e altceva. —Siluan Athonitul
Oricât am învăța, e cu neputință să cunoaștem pe Domnul dacă nu vom viețui după poruncile Lui, pentru că nu prin știință, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul.
Mulți filozofi și savanți au ajuns la credința că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Și noi, monahii, învățăm ziua și noaptea Legea Domnului, dar nu toți ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El.
A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaște pe Dumnezeu e altceva.

Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Domnul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; și, în sfârșit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, și printre aceștia din urmă există mulți oameni învățați.

La necredință se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea și prin știința lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu se descoperă decât sufletelor smerite.
Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînțeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt.

Unii se ostenesc toată viața lor să cunoască ce este pe soare sau pe lună sau aiurea, dar aceasta nu e de folos pentru sufletul lor.
Dar dacă ne vom strădui să cunoaștem ce este înăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea: în sufletul unui sfânt — împărăția cerurilor, iar în sufletul unui păcătos — întuneric și chin.
Și e de folos să știm aceasta, pentru că vom locui veșnic fie în Împărăție, fie în chinuri.

Cel leneș la rugăciune cercetează cu nesaț tot ce vede pe pământ și în cer, dar cum este Domnul nu știe și nici nu se străduiește să cunoască, iar când aude învățătura despre Dumnezeu, el spune:
"Cum e cu putință a cunoaște pe Dumnezeu? Și tu de unde Îl cunoști?"

"Dar oare Duhul se vede?"
Apostolii L-au văzut pogorând în chip de limbi de foc, dar noi Îl simțim în noi. Este mai dulce decât tot ce-i pământesc. Pe El L-au gustat prorocii și au vorbit norodului, și norodul le dădea ascultare. Sfinții Apostoli au primit pe Duhul Sfânt și au propovăduit oamenilor mântuirea netemându-se de nimic, fiindcă Duhul lui Dumnezeu îi întărea.
Guvernatorului care-l amenința cu răstignirea dacă va mai propovădui, Apostolul Andrei i-a spus:
"Dacă m-aș teme de cruce, n-aș mai propovădui-o."

Așa și toți ceilalți apostoli și apoi mucenicii și, mai apoi, sfinții cuvioși mergeau cu bucurie la chinuri și suferință.
Și toate acestea pentru că Duhul Sfânt e bun și dulce și El atrage sufletul să iubească pe Domnul și din pricina dulceții Duhului Sfânt sufletul nu se teme de suferințe.


Siluan Athonitul, Despre cunoașterea lui Dumnezeu, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei
Read more

Vine seara neştiută

Posted On
Vine seara neştiută, uşa ochilor s-o-ncuie
seara asta nu e dată să şi-o ştie – nimănuie
fericiţi sunt ochii care au aflat lumina dulce
care-o să-i închidă-n pace când vor merge să se culce.

Vine ziua ce va frânge cerul lumii la amiază
prăbuşind un val pe altul şi o groază pe-altă groază
unde ai să fugi atuncea tu cel ce-astăzi râzi de toate
şi când toţi vor fi-n osândă, cine crezi că te va scoate?

Vine clipa ce va face luna ca un cheag de sânge
şi pe soare-l va aprinde cu un trăsnet ce-l va frânge
şi pământul îl va pierde un vârtej într-o noptare
numai sufletele toate vor privi nemuritoare.

N-au să fie munţi să cadă peste cei ce-ar vrea să moară
nici morminte să-i înghită - de ce văd şi-i înfioară
nici mări unde să se-arunce dinaintea Celui care
ei L-au răstignit odată - şi-acum iată-L ca un Soare.

Vine! E aproape! Iată-L - toate semnele arată
că-I aici. Că-I chiar la uşă Faţa Lui înfricoşată
- Vino-n braţele-I deschise, azi cât mai aşteaptă încă
peste-o clipă te va-nghite poate noaptea cea adâncă!

Traian Dorz

Vine seara nestiuta

Read more

Ţie Iisuse mă-nchin

Posted On
Tie Iisuse ma inchin

Marilena Chircă - voce,
Petriţa Iordache - voce,
Elena Chircă - flaut,
Ana Chircă - oboi,
Loris Negruţ - chitară.
Crina Mehedinţi - pian,
Sorina Mehedinţi - vioară,
Rebeca Mehedinţi - violă
Read more

"Operaţia"

Posted On
Operatia problema noastra cea mai acuta
În general, problema noastră cea mai acută constă în faptul că nu ne cunoaştem pe noi înşine. Suntem ignoranţi în privinţa conţinutului lăuntric al inimii noastre. În covârşitoarea noastră majoritate, suntem stăpâniţi de orgoliu. Cu alte cuvinte, credem despre noi înşine mai mult decât ne-ar îndreptăţi realitatea. Ne supraapreciem posibilităţile. Omul măcinat de orgoliu trăieşte sub imperiul imaginaţiei, pierzând astfel contactul cu cea mai intimă realitate - propria sa persoană. Consider că apogeul acestui delir al mândriei este atins atunci când cineva ajunge să se socotească pe sine Dumnezeu.

Omului vanitos îi este inaccesibilă obiectivitatea, întotdeauna el îi subevaluează pe ceilalţi în raport cu sine. Mândria este una din cele mai sumbre expresii ale orbirii spirituale. Lucifer a crezut că poate deveni Dumnezeu prin furt si viclenie, şi din arhanghel luminos a ajuns diavol întunecat şi lipsit de minte. În acelaşi fel îşi închipuie despre sine că sunt dumnezei o bună parte dintre guruşii contemporani şi mentorii curentului New Age. Fructul orgoliului este egoismul. Individul înrobit egoismului gravitează exclusiv în jurul propriei persoane, trăieste numai în scopul satisfacerii instinctelor sale şi într-un complet dezinteres faţă de aproapele său. El îşi pierde abilitatea de a-şi reprezenta fie şi teoretic conceptul de "jertfă".

Un astfel de om eram eu însumi, la întoarcerea din India. Deşi plin până la refuz de răni sufleteşti, mă consideram posesorul multor capacităţi şi valenţe deosebite. Îmi percepeam până şi neajunsurile drept calităţi. Pe de altă parte, darurile fireşti cu care fusesem înzestrat de Dumnezeu mi le atribuiam mie însumi, în vreme ce nereuşitele le puneam totdeauna pe seama unor terţe persoane sau factori exteriori. Erorile erau mereu datorate celorlalţi. Cu toate că bâjbâiam într-o adancă ignoranţă, pretindeam a fi dobândit "înalte cunoştinţe spirituale".

Când omul începe să pună în practică poruncile lui Iisus Hristos, i se deschid treptat ochii duhovniceşti şi începe să perceapă mişcările lăuntrice ale inimii, care îi determină comportamentul exterior. Abia atunci i se descoperă numeroasele sale plăgi sufleteşti. Într-un prim stadiu, le depistează doar pe cele grosiere. Apoi, cu cât i se fortifică sănătatea duhovnicească, cu atat mai profund vede în sufletul său. Ajunge în final să-şi conştientizeze şi să-şi recunoască deschis toate patimile care îl stăpânesc. Acceptă că este iubitor de plăceri, leneş, vanitos, nerecunoscător, lacom, răzbunător, desfrânat, mânios, nedrept, ipocrit, şi multe altele. Confruntat cu această realitate brută, el începe să facă eforturi de indreptare.

Omul smerit este cel care, deşi înnobilat cu multe harisme, se consideră pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi nu socoteşte nimic ca fiind al său, ci al lui Dumnezeu (Iacov 1:17Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la care nu există primenire sau umbră de schimbare.).

Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iacov 4:4-10Adulterilor! Nu ştiţi oare că prietenia cu lumea e duşmănie cu Dumnezeu? Aşadar, cel ce vrea să fie prieten cu lumea I se face vrăjmaş lui Dumnezeu. Sau vi se pare că’n deşert grăieşte Scriptura: Spre invidie tinde duhul pe care El l-a sălăşluit întru noi? Dar harul pe care El îl dă e mai mare. De aceea zice: Dumnezeu le stă’mpotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi Se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inima, voi, cei cu sufletu’n doi peri! Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul să vi se întoarcă’n plâns, şi bucuria voastră în întristare. Smeriţi-vă în faţa Domnului, şi El vă va înălţa.). Dumnezeu îngăduie ca viaţa omului mândru să fie pusă la un moment dat la încercare, aşa încât prin înfruntarea unor necazuri sau patimiri să-şi revină, să se tămăduiască duhovniceşte. Când insă mândria ajunge să depăşească un anumit grad, lucrurile devin complicate şi primejdioase. Pentru astfel de oameni devine valabil acel cuvânt: risipiţi au fost şi nu s-au căit (Psalmi 34:15). Altfel spus, omul nu vrea să înveţe din încercările vieţii, nu vrea să-şi accepte greşelile, nu vrea să pună capăt orbirii şi să se smerească. Îl împiedică măsura devastatoare a orgoliului, care îl face să prefere autodistrugerea în locul transfigurării prin căinţă. El îşi periclitează astfel existenţa în veşnicie, exilându-se de bună voie in tărâmul întunericului fiinţial, în sălaşul demonilor, în iad. Este consecinţa trufiei luciferice.

Cum poate fi ajutat un asemenea om? El are nevoie nu de un medic obişnuit, ci de unul asemenea îngerilor, Înzestrat cu mult discernământ, cu infinită iubire, cu nespusă smerenie. Unui astfel de bolnav nu-i sunt eficiente obişnuitele "medicamente" duhovniceşti, ci îi este necesar un chirurg experimentat, care să-i efectueze o veritabilă "operaţie" duhovnicească.

Părintele Paisie avea atâta smerenie, încât scufunda în ea întreaga mea mândrie, neutralizând-o. Mă lua în mâinile sale cu multă atenţie şi delicateţe, ca pe o frunză uscată, foarte fragilă. Mă îngrijea cu nemarginită iubire, ca pe un prunc în pragul morţii. Şi cu adevărat eram foarte aproape de nebunie, de moarte sufletească.

Într-o zi, în chilia sa, bătrânul părea că se pornise pe glume. Luase un cuţitaş şi se făcea că vrea să-mi taie gătul. Am stat liniştit: din mâna lui acceptam inclusiv moartea. Mi-a atins atunci gâtul cu partea neascuţită a lamei şi a început să mă "taie".

- Vrei să-ţi facem operaţie? mă intrebă.
- Orice spuneţi, părinte.
- Ţi-e frică?
- Nu, părinte, nu-mi este.

A devenit deodată serios.
- Bine, nu acum, la Paşti... Şi mi-a dat drumul.

Aşteptam liniştit, bucuros şi plin de curiozitate Paştele, care a venit după câteva săptămâni. În ajunul Paştelui nu s-a întâmplat nimic. Am aşteptat şi în noaptea de înviere, dar... tot nimic.

Duminică seara, în prima zi de Paşti, eram singur în casă. Ai mei ieşiseră, iar eu urmăream la televizor un film despre Hristos. La sfârşitul filmului am închis emoţionat televizorul, m-am mutat în camera alăturată, unde aveam o cruce împodobită, am îngenuncheat şi am început să mă rog.

Nespus de lin, şi din ce în ce mai intens, simţeam binecuvantarea bătrânului acoperindu-mă. Îl simţeam în spatele meu, în picioare, binecuvântându-mă. O putere, o energie purtătoare de viaţă se revărsa asupra mea din belşug, adăpându-mi întreg sufletul şi trupul. Toată fiinţa mea absorbea ca un burete această energie plină de caldură, de vitalitate, de dulceaţă. Eram pătruns de o minunată uimire şi recunoştinţă văzând cum Cineva infinit de bun şi de puternic, atât de puternic incât biruia moartea, îmi dăruia viaţă, bucurie, pace. "Slavă Ţie, Dumnezeule!", repetam la nesfârşit.

În chip tainic, mi-a fost dat să mă contemplu pe mine însumi dinaintea lui Dumnezeu şi să-mi văd propria stare duhovnicească. Am fost cu totul mişcat, descoperind înlăuntrul meu o profundă tendinţă de respingere, de refuz al lui Dumnezeu. Exista o intreagă pervertire mentală a realităţii, o teribilă orbire spirituală. Mintea mea se cufunda într-o beţie perpetuă, alimentată de plăcerile pătimaşe care mă cotropiseră extrem de adânc.

Mi-am simţit sufletul aproape mort, cvasi inexistent. Vedeam mormântul sufletului meu, zidit din blocuri de piatră şi acoperit de o stâncă uriaşă. Aflat înăuntrul mormântului, eram insuportabil de nefericit, neavând loc să mă mişc nici măcar câţiva centimetri. Nu exista chip să încerc măcar să împing gigantica piatră de pe mormânt. Aerul îmi lipsea, de asemenea, cu desăvârşire. Sufletul îmi zăcea neputincios, întemniţat, gata de moarte. Mă cuprinsese un înfricoşător sentiment de groază şi de deznădejde. Îmi era cu neputinţă să mă mântuiesc singur. Până şi gândul despre mântuire se mistuise deplin. Conştiinţa îmi era sfâşiată de o singură întrebare: Cum am ajuns în această stare? Cum m-am putut lăsa întemniţat de diavol în această cumplită inchisoare spirituală?

Iata insă că energia lui Hristos se revarsă dintr-o dată asupra stâncii. Piatra se topeşte pe dată. Puterea diavolului, păcatul cel nimicitor, nu poate sta împotriva milei şi iubirii dumnezeieşti. Piatra mormântului se deschide, sufletul meu este eliberat... încep să mă mişc, foarte incet, amorţit, şovăielnic, uluit... încep să mă simt, să simt... Binecuvântarea lui Hristos mâ încălzeşte, dăruindu-mi viaţă.

Ochii înăspriţi, uscaţi, ferecaţi în sloiurile de gheaţă ale sufletului meu, nu putuseră să plângă până acum. Acum însă au fost eliberaţi şi ei: izvorau necontenit şiroaie de lacrimi. Lacrimi de bucurie, de uşurare, de recunoştinţă. Cineva mă înviase, adăpându-mă cu viaţă din Viaţa Sa. Luase asupra Sa moartea şi păcatul meu. Dăruindu-mi viaţa, primise moarte de bună voie. Se împovărase cu moartea păcatului meu şi mă eliberase, aducându-mă iarăşi la viaţă.

Limba omenească este neputincioasă în a descrie învierea duhovnicească pe care am trăit-o. Nu folosesc metafore, ci am în vedere sensul exact şi cel mai concret al cuvintelor. Sufletul meu era mort şi a înviat!

Primind atunci puterea de a mă cerceta pe sine în profunzime, m-am scârbit cu adevărat de mine însumi. Îmi spuneam: "Cum pot pretinde să exist, când o fac în acest chip mizerabil, întunecat, aducător de moarte? Este într-adevăr de neînţeles îndelunga răbdare a lui Dumnezeu". Inima mea a izbucnit atunci năvalnic într-o rugăciune revărsată ca un râu din străfundurile întregii mele fiinţe.

"Dumnezeul meu, cum oare mă mai rabzi? Ia-mă, Dumnezeul meu, ia-mă... Nu vreau să mai exist eu, cel atăt de ticălos şi de murdar... Fă să dispară această răutate, această ură, această mocirlă în care zac. Nimiceşte-mi toată urâţenia... Dumnezeul meu, cum poţi să mă mai rabzi? Mă minunez de abisul iubirii, smereniei, bunătăţii, delicateţei, îngăduinţei Tale!"

Aveam să obosesc destul de curând din pricina plânsului dezlănţuit. Epuizat, m-am întins pe pat. Bătrânul, pe care îl simţisem prezent în tot acest răstimp, tăiase într-adevăr o bucată mare din orgoliul meu. "Operaţia" sa, spre deosebire de cele obişnuite, n-a lăsat în urmă nici o durere, ci doar bucurie, pace, şi un dor nesfârşit de a se repeta cât mai grabnic. "Bisturiul" chirurgului nu rănise, ci vindecase adânc.


Marii iniţiaţi ai Indiei şi Cuviosul Paisie
Read more

Golgota pe culmea ta — Album

Posted On
Golgota pe culmea ta Album biserica ortodoxa Pogorarea Sfantului Duh Curelari Iaşi


Înregistrările au fost făcute în biserica ortodoxă "Pogorârea Sfântului Duh" - Curelari (Iaşi) cu bunăvoinţa pr. paroh Vasile Manole.

Producător - Adunarea Oastea Domnului din Iaşi
Voci adiţionale - corul tinerilor ostaşi din Iaşi
Orchestraţie - Mihai Traistă
Inregistrare şi mixaj - Alexandra Mihăiescu
Read more

Shanti

Posted On
atunci ma consideram un erou pentru arderea evangheliei
atunci ma consideram un erou pentru arderea evangheliei
Deși atunci mă consideram un erou pentru arderea evangheliei, inima mea nu îşi găsea pace. Neliniștea mea creştea  și pentru următoarele două zile m-am simţit mizerabil. A treia zi, când n-am mai putut suporta, m-am sculat la ora 3 și m-am rugat ca, dacă există un Dumnezeu, El să mi se arate.

Dacă nu voi primi nici un răspuns până dimineață, îmi voi pune capul pe șinele de cale ferată și voi căuta răspunsul la întrebările mele dincolo de marginea acestei vieți.

Mă rugam... așteptând timpul pentru ultima mea plimbare. La aproximativ 4:30 am văzut ceva neobişnuit. A fost o strălucire în cameră. La început am crezut că a fost un incendiu în casă, dar uitându-mă prin ușă și ferestre, n-am putut vedea nimic care să fi putut cauza lumina. Apoi mi-a venit in gând că poate acest lucru a fost un răspuns de la Dumnezeu. Așa că m-am întors la locul meu obișnuit și m-am rugat, privind în lumina neobişnuită. Apoi am văzut un chip în lumină, străin, dar cumva familiar in acelaşi timp. Nu era nici Shiva nici Krishna, nici vreuna din celelalte încarnări hinduse la care mă aşteptam. Apoi am auzit o voce vorbindu-mi în limba urdu:

"Sundar, cât timp Mă vei mai ocărî? Am venit să te salvez pentru că te-ai rugat să găseşti calea adevărului. De ce atunci nu o primeşti?"

Atunci am văzut semnele de sânge pe mâini și pe picioare și am știut că era Yesu, cel proclamat de către creștini. Uimit, am căzut la picioarele Lui. Am fost umplut cu adâncă durere  și remușcare pentru insultele mele și ireverenţa mea, dar, de asemenea, cu o pace minunată. Aceasta era bucuria pe care o căutam. Acesta era raiul... Atunci viziunea a dispărut, dar pacea și bucuria mea au rămas.

Când m-am ridicat m-am dus imediat să-l trezesc pe tatăl meu și să-i spun ce mi s-a întâmplat - să-i spun că eram un adept al lui Yesu. Mi-a spus să mă întorc în pat. "Ce, alaltăieri ardeai cartea sfântă a creștinilor. Acum spui că ești unul dintre ei. Du-te și dormi, copilul meu. Eşti obosit și derutat. Te vei simți mai bine dimineață."

Sardar Sher Singh a încercat să fie înțelegător și răbdator, simţind că băiatul era încă afectat de pierderea mamei sale. Aşadar, el a evitat discret discuţia despre experiența neobişnuită a lui Sundar. Sundar la rândul său, şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului în singurătate și meditație, în căinţă, întrebându-se cum să ispășească batjocura asupra Celui care I s-a descoperit. In adâncul fiinţei, a simțit că eliberarea va veni numai dacă va fi pregătit să-L slujească pe Yesu cum cineva slujeşte un stăpân - să se declare public un adept al Fiinţei pe care a insultat-O public.

Nimeni nu ar fi putut prevedea protestele care au urmat. Rămaşi fără lider, colegii lui Sundar s-au întors împotriva profesorilor lor creștini (și a lui Sundar însuși), batjocorindu-i, acuzându-i că l-au convertit cu forța pe băiat, în ciuda afirmațiilor repetate ale lui Sundar care spunea că profesorii nu știau nimic din ceea ce s-a întâmplat. Spiritele s-au încins aşa de tare încât școala a trebuit să fie închisă, iar misionarii să fugă în Ludhiana.

Acasă, Sardar Sher Singh a incercat tot ce a putut pentru a-l îndepărta pe fiul său de la noua lui credință. La început a arătat răbdare. Apoi, a făcut apel la onoarea băiatului:
- Dragul meu fiu - lumina ochilor mei, alinarea inimii mele - să trăiești mult! Ca tată al tău, îţi cer să iei în considerare familia ta. Cu siguranță nu vrei ca numele de familie să se piardă. Cu siguranță această religie Creștină nu învață neascultarea de părinți. Îti cer să îţi îndeplineşti datoria și să te căsătoreşti. Ţi-am ales mireasa, așa cum este obiceiul nostru și totul este pregătit. Ca dar de logodnă vă voi da o moștenire de 150.000 de rupii, care vă va ajunge ţie şi familiei tale pentru a trăi confortabil o viaţă întreagă. Unchiul tău va adăuga darului un cufăr cu aur.
Eu nu sunt un om absurd, copilul meu. Dar dacă mă vei refuza, voi ști că eşti determinat să-ţi dezonorezi familia și nu voi avea altă alegere, decât să te reneg. Porţi brățară de Sikh, porţi părul netăiat aşa cum este semnul Sikh, porţi numele unui Sikh. Ai uitat inţelesul numelui pe care părinţii noștri l-au ales? Ai uitat ce înseamnă să fii un Singh?
- Nu, tată; Numele înseamnă "leu".
- Știi semnificația numelui tău, dar te porţi ca un șacal de deșert. De ce? A sosit timpul pentru tine să alegi.

Sundar Singh s-a întors în camera lui și s-a rugat. Apoi şi-a tăiat părul.
Fața lui Sardar Sher Singh arăta înfricoşător. Furie născută din frustrare, disperare și rușine îi înroșiseră ochii. În prezența întregii case, cu inima plină de durere, şi-a condus fiul la uşă în timp ce se lăsa întunericul. Moartea i-a luat soția și un fiu deja; acum trebuie să și-l piardă şi pe preaiubitul lui Sundar. Dar el n-a văzut altă cale: băiatul s-a decis. Apoi tatăl a rostit blestemul înfricoşător:

"Te respingem pentru totdeauna şi te alungăm dintre noi. Nu vei mai fi fiul meu. Nu te vom mai cunoaşte. Pentru noi, ești ca unul care nu s-a născut. Am vorbit."

Ușa se închise în urma lui.

Nu voi uita niciodată noaptea in care am fost alungat de acasă. Am dormit în aer liber sub un copac, iar vremea a fost rece. Nu am mai trăit așa ceva. M-am gândit la mine:
"Ieri trăiam în confort. Acum tremur şi îmi este foame și sete. Ieri aveam tot ce îmi trebuia și chiar mai mult; azi nu am nici adăpost, nici haine groase, nici mâncare."
Noaptea a fost grea, dar aveam o bucurie și o pace minunată în inimă. Urmam paşii noului meu stăpân - Yesu, care nu avea unde să-şi plece capul, fiind disprețuit și respins. În luxul și confortul de acasă nu am găsit pace. Dar prezența Stăpânului a schimbat suferinţa mea în pace, iar această pace nu m-a părăsit niciodată.

Shanti (din Sanskrit शान्तिः śāntiḥ) = pace, odihnă, calm, liniște, sau extaz.

“Wisdom of the sadhu — Teachings of Sundar Singh”
Copyright 2007 by Plough Publishing House. Used with permission.
Read more

Cea mai fericită zi

Posted On
Fiecare om are si zile fericite pe pamant nu numai zile triste si rele


Fiecare om are şi zile fericite pe pământ, nu numai zile triste şi rele. Şi unele zile rele în viaţă, zile în care ni se întâmplă cele mai dureroase lucruri şi despre care păstrăm apoi pe totdeauna cele mai dureroase amintiri. Nici n-am dori să ni le mai aducem aminte niciodată.

Dar sunt şi zile atât de bune în care am trăit clipe atât de minunate şi în care am fost atât de fericiţi încât lumina lor ne însoţeşte tot drumul vieţii, încălzindu-ne sufletul ori de câte ori ne întoarcem faţa lui spre ele. Mai ales în colţurile întunecate ale vieţii noastre.

Vorbind despre aceste lucruri stăteam odată departe cu prietenul meu de singurătate, Cristian. Gândind la cele vorbite el mă întrebă deodată:

- Spune-mi, ai avut multe zile fericite în viaţa ta?
- O, am avut multe zile fericite, Cristian.
- Dar care ţi-a fost ziua cea mai fericită în viaţa ta?
- Ziua când am aflat pe Hristos ca Mântuitor al meu.
- Spune-mi cum a fost asta?
- Terminasem primele clase primare, când la sfârşitul anului fiind lăudat pentru silinţa mea la învăţătură am luat ca premiu o frumoasă carte “Corabia lui Noe”, scrisă de părintele Iosif Trifa, acel preot al lui Hristos care a făcut o lucrare unică în ţara noastră spre slava lui Dumnezeu şi binele poporului nostru. Pe măsură ce citeam cartea aceasta în sufletul meu s-a făcut o mare schimbare.

Se istorisea în cartea aceasta despre potopul pe care Dumnezeu l-a trimis peste tot pământul din pricina păcătoşeniei şi necredinţei oamenilor din vremea din vechime. Cum Noe era singurul om credincios din lume, împreună cu familia lui, Dumnezeu a vrut să-l scape pentru a scăpa sămânţa vieţii omeneşti pe noul pământ rămas după potop. Iar împreună cu el să scape şi sămânţa animalelor şi păsărilor care fuseseră create de Dumnezeu pentru bucuria vieţii pe pământ. Să nu se piardă sămânţa nici uneia. Astfel Dumnezeu S-a îndurat de Noe şi i-a poruncit să facă o corabie în care să se salveze el, familia lui şi câte o pereche din toate animalele şi păsările care erau pe pământ, căci va veni un potop de ape care va acoperi tot pământul în aşa fel încât orice viaţă de pe el va fi nimicită. Noe a făcut întocmai după porunca lui Dumnezeu. Astfel a lucrat el la pregătirea corăbiei lui o sută douăzeci de ani, căci atunci lungimea vieţii omului pe pământ era de sute de ani. Şi tot timpul cât a lucrat la corabie, omul lui Dumnezeu a vestit mereu oamenilor că va veni un potop nimicitor şi îi îndemna cu stăruinţă să se întoarcă la Dumnezeu ca să fie salvaţi. Dar nici unii n-au voit, ci toţi îşi băteau joc de el. Atunci la vremea hotărâtă a venit potopul peste toţi.

Când au văzut oamenii că numai în corabie era singura salvare, o mare mulţime a alergat la Noe zicând:

- Noe, Noe, deschide-ne uşa corăbiei să scăpăm şi noi căci iată valurile morţii ne cuprind şi pierim... Dar Noe le-a zis:
- Dumnezeu Însuşi cu Mâna Lui a închis uşa corăbiei pe dinafară, iar eu n-o mai pot deschide. Aţi avut vreme să vă mântuiţi, dar n-aţi vrut. V-am spus că va veni potopul, dar aţi râs de mine şi m-aţi numit nebun. Acum chiar dacă aş vrea să vă ajut nu mai pot. Sunteţi pierduţi pe veci.

Astfel au pierit toţi. N-au scăpat de la pierzare decât cei care erau la adăpost în corabie, ascultând de Dumnezeu.

Mai departe se spunea cum Domnul nostru Iisus Hristos a spus că în vremile din urmă va fi tot aşa ca în zilele lui Noe când oamenii mâncau, beau, se însurau şi se măritau şi secerau, clădeau şi zideau fără să ştie nimic până în clipa când Noe a intrat în corabie. Atunci a venit pe neaşteptate peste ei potopul şi i-a luat pe toţi. Că trăim astăzi pe pământ zile asemănătoare cu acelea despre care a spus Mântuitorul, iar Crucea şi Jertfa Domnului Iisus este şi acum în mijlocul omenirii, mijlocul mântuitor prin care oricine doreşte, poate să-şi salveze sufletul de la pierzare.

Dar acela care voieşte să se mântuiască trebuie să nu mai stea în nepăsare faţă de acest mijloc de mântuire pe care ni l-a rânduit Dumnezeu, ci astăzi dacă aude această veste bună, să asculte şi să se hotărască pentru Hristos, intrând în Lucrarea Lui, în ascultarea Lui, în vestea Lui.

Intrarea aceasta înseamnă hotărârea de a te preda în slujba Domnului, rupând-o cu felul de viaţă necredincios şi neînfrânat dinainte şi începând o viaţă nouă de împlinire cu fapta şi cu trăirea întregii vieţi a Cuvântului Dumnezeiesc lăsat nouă în Biblie, în Sfânta Scriptură şi învăţăturile sănătoase ale bisericii strămoşilor noştri, după cum ni le-a lăsat Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi. La sfârşit cartea mă întreba:

- Tu fiule, cum eşti şi unde te afli? Eşti în corabie sau eşti afară? Eşti între cei care au ascultat pe Dumnezeu şi au ieşit din felul lor păcătos de viaţă, intrând în ascultarea Domnului, sau nici nu-ţi pasă de chemarea lui Hristos şi trăieşti încă în toate păcatele şi minciunile în care umblă lumea desfrânată şi necredincioasă căreia nici nu-i pasă de voia lui Dumnezeu? Eşti între cei care înjură, mint, lăcomesc, lenevesc, se îmbată şi fac toate celelalte păcate asemănătoare cu acestea, sau ai rupt-o cu aceştia şi te-ai unit cu cei care se roagă, cântă şi slăvesc pe Dumnezeu trăind o viaţă cinstită, înfrânată şi evlavioasă? Dacă eşti între cei răi să ştii că te aşteaptă focul iadului. Dar dacă ai ieşit dintre ei şi umbli credincios, vei vedea cu bucurie Împărăţia cerurilor.

Şi încheie chemându-mă cu o stăruitoare duioşie:

- Fiule, dacă încă n-ai intrat în corabia mântuirii, în biserica cea trăitoare cu fapta a voii lui Hristos, dacă nu eşti încă în Oastea Domnului Iisus care luptă contra păcatelor, nu mai sta nici o clipă afară, ci vino îndată şi intră înăuntru. Începe chiar de acum, din clipa aceasta o viaţă nouă cu Hristos. Hotărăşte-te şi te predă Lui, ca să fii al Său pe totdeauna. Apoi rămâi până la moarte în această sfântă şi dulce siguranţă, în braţele Lui şi la picioarele Crucii Lui. În clipa întoarcerii tale, Hristos îţi va ierta şi îţi va şterge toate păcatele trecutului tău, iar aceasta îţi va fi uşurarea, despovărarea sufletului tău ca de sarcina cea mai grea şi mai apăsătoare.

Hristos te va împăca prin Sângele Crucii Lui cu Tatăl Ceresc şi îţi va trimite pe Sfântul Duh, iar Acesta îţi va umplea sufletul de cea mai fericită şi negrăită bucurie: bucuria lui Dumnezeu, bucuria mântuirii, - vino şi vezi.

- Şi tu ce-ai făcut?
- Am ascultat! Era într-o duminică după masă, cea mai frumoasă zi din primăvara aceea şi din toate primăverile mele.

Cu sufletul plin de o înfierbântată frământare care îmi răscolise toată fiinţa, tot adâncul vieţii răsturnându-mi-l şi zgândurându-mi-l ca un cutremur de pământ, ca un vârtej ameţitor, ca o furtună nimicitoare. Am căutat locul cel mai sigur ca pentru o moarte sau ca pentru o naştere. Ca pentru amândouă. N-am găsit decât podul grajdului şi acolo m-am aruncat în genunchi, prăbuşindu-mă cu toată greutatea trecutului meu şi agăţându-mă cu toată nădejdea mântuirii mele de picioarele Crucii lui Hristos.

Mi-am vărsat acolo într-o sfântă descărcare tot sufletul meu înaintea Domnului cerându-I iertare, cerându-I putere, cerându-I lumina, cerându-I mântuirea, cerându-I totul şi predându-I totul, cerându-L pe El în întregime şi dăruindu-mă pe mine în totul. Pe faţă îmi şiroiau râuri de lacrimi, când amare, când dulci, iar sufletul meu tulburat până în toate profunzimile lui, apele începură să se limpezească de jos în sus. Hristos S-a revărsat TOT odată în mine, cum toată lumina soarelui plin mi-ar fi inundat dintr-o dată întreaga fiinţă înnoindu-mi-o printr-o ardere şi o înviere în acelaşi timp. Printr-o moarte şi o naştere, în acelaşi timp durere. Printr-o prăbuşire şi o înălţare în aceeaşi minune.

Nu ştiu cum a fost, nu pot spune altfel, dar tot ce s-a întâmplat a fost ceresc. Un eu murise şi un alt Eu înviase. O viaţă cunoscută se sfârşea şi o nouă şi necunoscută viaţă simţeam că am început. Dintr-o lume neagră ieşisem pe veşnicie şi într-o nouă lume de o strălucită iubire, de o dulce pace, de o fericită minune intrasem pe veci. Eram eu dar nu mai fusesem niciodată aşa. Eram ca un pui nou născut care părusem găoace spartă pe totdeauna.

Nu ştiu cum am coborât... Nu ştiu cum arătam la faţă.
Nu ştiu cum voi fi părut celor ce mă vedeau, dar ştiu că toţi priveau la mine nedumeriţi.

Am trăit atunci cea mai fericită zi din viaţa mea. Dar numind-o numai fericită, spun prea puţin. Fericite au fost celelalte toate după ea. Dar aceasta a fost de o mie de ori mai mult. Nu cunosc cuvântul care să poată arăta cum a fost ziua aceea. De aceea îi las numai numele acesta: cea mai fericită zi din viaţa mea...

Am tăcut, eram adânc mişcat, cum sunt totdeauna când vorbesc despre ziua aceea cuiva. Am privit la Cristian, prietenul meu...

Nu ştiu cum voi fi arătat eu la faţă, dar ochii lui străluceau şi peste toată faţa lui parcă plutea o lumină cerească. L-am întrebat:

- Dar în viaţa ta, care a fost cea mai fericită zi?
- În viaţa mea, zise el oftând, cea mai fericită zi a fost - ...ziua de astăzi.
- N-ai vrea şi tu să faci din ziua aceasta o zi mult mai mult decât fericită, hotărându-te pentru Hristos şi începând viaţa ta veşnic fericită cu El chiar acum?
- Ba da, vreau chiar în clipa aceasta şi chiar aici. Vino şi să te rogi împreună cu mine şi pentru mine. Vreau să mă predau Domnului acum şi eu cum ai făcut tu atunci.

Am îngenuncheat amândoi acolo unde ne găseam. Iar Cristian cu glasul adânc cutremurat şi întretăiat de suspine începu:

- Preadulcele şi Scumpul meu Mântuitor Iisuse Doamne, care în locul meu şi pentru păcatele mele Ţi-ai vărsat Sângele Tău Cel Sfânt pe Cruce ca să mă mântuieşti. Îţi mulţumesc din toată inima pentru chemarea pe care mi-ai făcut-o şi mie. Îmi pare rău din tot sufletul pentru păcatele pe care le-am făcut şi pentru viaţa neascultătoare pe care am trăit-o departe de Tine până acum.

Te rog Iisuse Doamne primeşte-mi lacrimile şi curăţeşte-mi sufletul, spălându-l de toate păcatele pe care le-am făcut, înnoindu-mă ca să trăiesc o altă viaţă de azi înainte după sfântă voia Ta, până la moarte.

Mă predau Ţie Doamne Iisuse şi mă hotărăsc pentru Tine pe totdeauna. Vreau s-o rup cu orice păcat şi cu orice neascultare, trăind de acum până la sfârşitul zilelor mele numai după sfântă voia Ta, pe care ne-ai spus-o în Cartea Ta şi în conştiinţa noastră. Împacă-mă Doamne Iisuse cu Tatăl Ceresc şi trimite-mi Duhul Sfânt care să mă înveţe şi să mă călăuzească totdeauna spre a trăi cu totul sfântă voia Ta.

Primeşte-mă Doamne Iisuse în sfântă Oastea Ta şi scrie numele meu în Cartea Vieţii împreună cu toate sufletele credincioase Ţie care luptă, lucrează şi sufere pentru Numele Tău şi pentru înaintarea sfintei Tale Evanghelii.

Ca să pot ajuta şi eu cu tot ce am şi cu tot ce pot la grăbirea venirii sfintei Tale Împărăţii în care Te rog să-mi faci şi mie şi tuturor celor preaiubiţi ai mei, un loc fericit pe veci, că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh. Amin.

Cristian tăcu... Mă rugai şi eu din toată inima sprijinindu-l şi cerând Domnului binecuvântarea cerească asupra hotărârii şi viitorului său. Eram atât de mişcat încât abia mă puteam ruga de lacrimi.

În clipa când am sfârşit rugăciunea, am privit la faţa lui Cristian. Nu voi uita niciodată faţa aceea...
Parcă o lumină Dumnezeiască se revărsase peste chipul lui strălucindu-l. Din ochii lui străluciţi, două şiroaie de lacrimi curgeau pe faţă, unindu-se sub barbă şi picurând în iarbă, jos între genunchii noştri.

M-am sculat şi căzând pe grumazul lui l-am cuprins cu tot focul nemărginitei mele iubiri la pieptul meu şi cu ochii scăldaţi în lacrimi l-am sărutat fierbinte pe amândoi obrajii spunându-i fericit, ca unui înger:

- Slăvit să fie Domnul nostru Iisus Hristos.
- Acum, i-am zis eu privindu-l în ochii aceia neuitat de limpezi, de curaţi şi de albaştri, mai doreşti ceva pe lumea aceasta?
- Un singur lucru îmi mai doresc: să mai ajung odată acasă şi s-o aflu în viaţă pe măicuţa mea bătrână... S-o iau de mână şi să mergem ca atunci când eu aveam şapte ani, în bisericuţa aceea în care n-am intrat de atunci şi îngenunchind împreună să mă rog... Să mă rog aşa cum abia acuma simt. Lui Dumnezeu pe care abia acuma L-am aflat. Mulţumindu-I pentru fericirea pe care abia acum o cunosc.

Apoi să văd pe măicuţa mea hotărându-se şi ea pentru Hristos. Pentru că atunci aş fi încredinţat că nu ne vom mai despărţi niciodată. N-am pe lumea aceasta nici o fiinţă pe lângă sufletul meu aşa ca mama mea. Şi nimic n-aş vrea mai mult, decât s-o văd fericită, căci a suferit nespus de greu în viaţa ei.

O, dacă mai trăieşte mama mea, n-am altă dorinţă decât să aibă şi ea în viaţa ei o astfel de zi cum am avut eu azi. Iar după ea, aş vrea să aibă câte o astfel de zi fiecare suflet de om, căci lumina unei astfel de zile face cât o mie de vieţi.

Apoi am fost nedespărţiţi, ne-am făgăduit să ne căutăm după aceea, dar el nu s-a mai întors unde vorbisem.

Numai Singur Domnul ştie dacă a ajuns să-şi mai vadă împlinită ultima dorinţă de a-şi mai vedea odată pe măicuţa sa bătrână. Sunt încredinţat însă că acum sunt amândoi în cer, lângă Domnul şi Mântuitorul lui Cel Iubit.

Iisuse Doamne îmi înalţ şi acuma ochii şi mâinile şi inima cu lacrimi spre Tine în amintirea zilei aceleia neuitate. Binecuvântează-l şi pe Cristian, prietenul şi fratele meu, împreună cu dulcea lui măicuţă bătrână de care a fost atât de adânc alipit sufletul lui, dar de care a fost atât de despărţit în viaţa aceasta. Fă ca în cerul Tău fericit să fie despăgubiţi pe veci de ceea ce au fost lipsiţi în viaţa aceasta.

O, sfântă zi neuitată, cu câte lacrimi şi minuni ai umplut viaţa mea. Slavă veşnică Aceluia care te-a dat. Amin.

Când Te-am aflat pe Tine Doamne
de toate eu m-am lepădat
eram în sfânta-mi sărăcie
Dumnezeieşte de bogat.

Când Te-am aflat pe Tine Doamne
al primăverii vis era
dar ca-ntr-un mijloc greu de iarnă
atât belşug de flori ningea.

Când Te-am aflat pe Tine Doamne
nici nu simţeam că merg pe jos
părea că zbor prin întuneric
aşa era de luminos.

Când Te-am aflat pe Tine Doamne
tot sufletu-mi era vrăjit
plângeam ca-n cea mai grea durere
atât eram de fericit.

Când Te-am aflat pe Tine Doamne
eram atât de vinovat
dar ca pe cel mai fără vină
aşa cu drag m-ai sărutat.

Când Te-am aflat pe Tine Doamne
o zi aşa de rând era
dar n-am de-atuncea sărbătoare
mai fericită decât ea.

Când Te-am aflat pe Tine Doamne
eu am simţit că sunt bogat
- dar nici atunci, nici azi, Iisuse -
nu ştiu cât sunt cu-adevărat...

Traian Dorz
Read more

Ce este naşterea din nou, de sus, din Apă şi din Duh, din Dumnezeu?

Posted On
Ce este nasterea din nou de sus din Apa si din Duh din Dumnezeu intrebarea cea mai grea
Iată întrebarea cea mai grea.
Nu de răspuns la ea, ci de înţeles răspunsul. Căci toată lucrarea aceasta fiind o taină, o lucrare duhovnicească, nu-i uşor să fie înţeleasă.
Orice naştere este o taină şi o durere. Aşa este şi naşterea din nou.
Cum nu există nici trupeşte o naştere fără dureri, aşa nu poate fi, mai ales, aceasta. Ceea ce se naşte fără durere, nu are viaţă, este născut mort. Cea dintâi condiţie şi cei dintâi semn al unei naşteri adevărate este durerea.

La primirea Cuvântului lui Dumnezeu, în fiinţa noastră cea veche se trezeşte conştiinţa stării noastre de păcat. Durerea pentru păcatul pe care l-am făptuit şi în care am zăcut până acum creşte din ce în ce mai mult, pe măsură ce Cuvântul lui Hristos lucrează în inima noastră.
Din durere creşte căinţa, din căinţă, lacrimile, din lacrimi, rugăciunea de izbăvire şi iertare…
Din rugăciune, credinţa în Sângele Crucii lui Hristos, iertarea şi răscumpărarea Lui…
Din credinţă, primirea Duhului Sfânt…

Lucrarea Cuvântului în mintea noastră şi a Duhului în inima noastră aduce schimbarea şi înnoirea minţii noastre dându-ne o minte nouă cu o gândire nouă.
Schimbarea şi înnoirea inimii noastre ne dau apoi o simţire nouă.
O fiinţă nouă se naşte în noi. O altă fiinţă a noastră, un alt eu al nostru, cu alţi ochi, cu alt grai, cu altă inimă, cu alte umblări.
Numai că această fiinţă a noastră nu se naşte în afară, ci înlăuntrul nostru se naşte, crescând în vechea noastră fiinţă. Întocmai cum se naşte un pui înăuntru, în coaja unui ou.

Când fiinţa puiului din coaja de ou s-a împlinit şi este gata pentru viaţă, atunci coaja lui se sparge, iar el iese la rostul adevăratei vieţi pentru care era rânduit… La viaţa pentru care a fost semănat în ou, pentru care s-a făcut şi a înviat, crescând şi desăvârşindu-se până în clipa când este gata să iasă.
Naşterea din nou este ca şi clipa când puiul învie – acolo în coaja lui, luând fiinţă şi căpătând chip.
Luăm fiinţă în Hristos şi căpătăm Chipul Lui (Galateni 4:19O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi!).
E durerea primei zvâcniri spre viaţă. Chinul primei descătuşări din moarte. E cel dintâi pas spre Lumină. Iar aceasta este luptă şi durere…
Şi numai după aceasta se preface în bucurie (Ioan 16:21Femeia, când e să nască, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce naşte copilul nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s’a născut om pe lume.).
Într-o bucurie negrăită şi strălucită, ca o despovărată iertare, ca o fericită înviere…

Dar precum scopul vieţii puiului care s-a făcut şi s-a dezvoltat un timp în coaja oului său nu este ca să rămână pe totdeauna închis şi mărginit în coaja sa, tot astfel marele scop al vieţii şi fiinţei noastre celei noi nu este să rămânem pe totdeauna în trupul firii noastre pământeşti. Ci firea noastră cea nouă se naşte şi se dezvoltă în noi, ca în coaja slabă şi trecătoare a acestui trup, pentru un alt rost: pentru slava şi împărăţia cea minunată şi veşnică a lui Hristos.
Şi precum vine clipa ca puiul să iasă din coaja în care a stat şi s-a format o vreme, ca să pătrundă uimit într-o lume nouă, nebănuită şi nemărginită, plină de o lumină şi o frumuseţe pe care el nici nu şi-o putuse închipui, tot astfel întreaga noastră fiinţă duhovnicească va pătrunde în negrăita fericire a stării cereşti pentru care este rânduită. Abia atunci, când ni se va desface cortul acesta, învelişul acestui trup şi coaja aceasta slabă o vom părăsi, vom vedea în ce nouă viaţă intrăm.
Şi precum odată eliberat din coaja sa, puiul nici n-ar mai putea, nici n-ar mai voi cu nici-un preţ să intre din nou în coaja lui, – tot astfel şi cu omul nostru cel nou, pentru nimic n-ar mai dori şi n-ar mai putea să se întoarcă în vechea fire stricată şi chinuitoare ca o temniţă grea în care fusese.
Aceasta este naşterea din nou. Aceasta este taina şi acesta este rostul ei. De aceea fără ea nu se poate nici vedea nici moşteni împărăţia lui Dumnezeu cea tainică şi duhovnicească. Cum nu poate un pui fără să iasă din oul lui.
Lucrarea Domnului şi Împărăţia Lui se propovăduiesc în lumea aceasta şi se dobândesc din lumea aceasta, dar ele nu sunt din lumea aceasta (Ioan 18:36Iisus a răspuns: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s’ar fi luptat ca să nu le fiu predat Iudeilor. Dar, acum, împărăţia Mea nu este de aici”.).
Tot aşa şi noi, ne naştem în lumea aceasta, suntem pentru o vreme în lumea aceasta, dar nu vom fi veşnic în ea.
De aceea în înţeleapta Sa orânduire a tuturor lucrurilor cu rostul lor, Tatăl nostru Cel Ceresc, creând Taina Vieţii, a păstrat această Taină sub Mâna Sa. De fiecare dată noi gândim la ea, ne minunăm de frumuseţea şi înţelepciunea ei şi-L slăvim pe Făcătorul şi Binefăcătorul nostru.
Fericim pe toţi acei care se nasc şi se desăvârşesc sănătoşi duhovniceşte, crescând spre rostul fericit la care am fost chemaţi.
Şi deplângem pe cei care nici n-au ajuns să se nască sau au şi murit îndată după naştere în coaja lor nefericită. Aceştia vor fi aruncaţi cu scârbă şi cu dispreţ în prăpastia gunoaielor veşnice.

Drag suflet tânăr, tu cum stai în privinţa aceasta? Te-ai născut tu din nou, din Cuvântul şi din Duhul Domnului sau nu?
Ai tu în fiinţa ta trupească o altă fiinţă, fiinţa ta cea duhovnicească, vie, trează şi sănătoasă?
Se dezvoltă omul tău cel nou în tine, după Chipul lui Hristos, spre statura plinătăţii Lui (Efeseni 4:13... până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos.) şi spre scopul cel veşnic pentru care a semănat-o în tine Hristos? Sau nu!?
Să ştii că nu-i de-ajuns că te-ai născut din părinţi credincioşi. Din ei s-a născut trupul tău, carnea ta. Iar carnea şi sângele nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.
Ci trebuie să te naşti şi tu de Sus, trebuie să te naşti din nou şi tu din Dumnezeu. Altfel tu nu poţi vedea împărăţia lui Dumnezeu. Părinţii tăi o vor vedea, dar tu nu.
Trebuie să fim născuţi cu toţii din nou.


Traian Dorz, Cărarea tinereţii curate - "Ce este naşterea din nou?"

Read more