"Operaţia"

În general, problema noastră cea mai acută constă în faptul că nu ne cunoaştem pe noi înşine. Suntem ignoranţi în privinţa conţinutului lăuntric al inimii noastre. În covârşitoarea noastră majoritate, suntem stăpâniţi de orgoliu. Cu alte cuvinte, credem despre noi înşine mai mult decât ne-ar îndreptăţi realitatea. Ne supraapreciem posibilităţile. Omul măcinat de orgoliu trăieşte sub imperiul imaginaţiei, pierzând astfel contactul cu cea mai intimă realitate - propria sa persoană. Consider că apogeul acestui delir al mândriei este atins atunci când cineva ajunge să se socotească pe sine Dumnezeu.

Omului vanitos îi este inaccesibilă obiectivitatea, întotdeauna el îi subevaluează pe ceilalţi în raport cu sine. Mândria este una din cele mai sumbre expresii ale orbirii spirituale. Lucifer a crezut că poate deveni Dumnezeu prin furt si viclenie, şi din arhanghel luminos a ajuns diavol întunecat şi lipsit de minte. În acelaşi fel îşi închipuie despre sine că sunt dumnezei o bună parte dintre guruşii contemporani şi mentorii curentului New Age. Fructul orgoliului este egoismul. Individul înrobit egoismului gravitează exclusiv în jurul propriei persoane, trăieste numai în scopul satisfacerii instinctelor sale şi într-un complet dezinteres faţă de aproapele său. El îşi pierde abilitatea de a-şi reprezenta fie şi teoretic conceptul de "jertfă".

Un astfel de om eram eu însumi, la întoarcerea din India. Deşi plin până la refuz de răni sufleteşti, mă consideram posesorul multor capacităţi şi valenţe deosebite. Îmi percepeam până şi neajunsurile drept calităţi. Pe de altă parte, darurile fireşti cu care fusesem înzestrat de Dumnezeu mi le atribuiam mie însumi, în vreme ce nereuşitele le puneam totdeauna pe seama unor terţe persoane sau factori exteriori. Erorile erau mereu datorate celorlalţi. Cu toate că bâjbâiam într-o adancă ignoranţă, pretindeam a fi dobândit "înalte cunoştinţe spirituale".

Când omul începe să pună în practică poruncile lui Iisus Hristos, i se deschid treptat ochii duhovniceşti şi începe să perceapă mişcările lăuntrice ale inimii, care îi determină comportamentul exterior. Abia atunci i se descoperă numeroasele sale plăgi sufleteşti. Într-un prim stadiu, le depistează doar pe cele grosiere. Apoi, cu cât i se fortifică sănătatea duhovnicească, cu atat mai profund vede în sufletul său. Ajunge în final să-şi conştientizeze şi să-şi recunoască deschis toate patimile care îl stăpânesc. Acceptă că este iubitor de plăceri, leneş, vanitos, nerecunoscător, lacom, răzbunător, desfrânat, mânios, nedrept, ipocrit, şi multe altele. Confruntat cu această realitate brută, el începe să facă eforturi de indreptare.

Omul smerit este cel care, deşi înnobilat cu multe harisme, se consideră pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi nu socoteşte nimic ca fiind al său, ci al lui Dumnezeu ().

Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (). Dumnezeu îngăduie ca viaţa omului mândru să fie pusă la un moment dat la încercare, aşa încât prin înfruntarea unor necazuri sau patimiri să-şi revină, să se tămăduiască duhovniceşte. Când insă mândria ajunge să depăşească un anumit grad, lucrurile devin complicate şi primejdioase. Pentru astfel de oameni devine valabil acel cuvânt: risipiţi au fost şi nu s-au căit (Psalmi 34:15). Altfel spus, omul nu vrea să înveţe din încercările vieţii, nu vrea să-şi accepte greşelile, nu vrea să pună capăt orbirii şi să se smerească. Îl împiedică măsura devastatoare a orgoliului, care îl face să prefere autodistrugerea în locul transfigurării prin căinţă. El îşi periclitează astfel existenţa în veşnicie, exilându-se de bună voie in tărâmul întunericului fiinţial, în sălaşul demonilor, în iad. Este consecinţa trufiei luciferice.

Cum poate fi ajutat un asemenea om? El are nevoie nu de un medic obişnuit, ci de unul asemenea îngerilor, Înzestrat cu mult discernământ, cu infinită iubire, cu nespusă smerenie. Unui astfel de bolnav nu-i sunt eficiente obişnuitele "medicamente" duhovniceşti, ci îi este necesar un chirurg experimentat, care să-i efectueze o veritabilă "operaţie" duhovnicească.

Părintele Paisie avea atâta smerenie, încât scufunda în ea întreaga mea mândrie, neutralizând-o. Mă lua în mâinile sale cu multă atenţie şi delicateţe, ca pe o frunză uscată, foarte fragilă. Mă îngrijea cu nemarginită iubire, ca pe un prunc în pragul morţii. Şi cu adevărat eram foarte aproape de nebunie, de moarte sufletească.

Într-o zi, în chilia sa, bătrânul părea că se pornise pe glume. Luase un cuţitaş şi se făcea că vrea să-mi taie gătul. Am stat liniştit: din mâna lui acceptam inclusiv moartea. Mi-a atins atunci gâtul cu partea neascuţită a lamei şi a început să mă "taie".

- Vrei să-ţi facem operaţie? mă intrebă.
- Orice spuneţi, părinte.
- Ţi-e frică?
- Nu, părinte, nu-mi este.

A devenit deodată serios.
- Bine, nu acum, la Paşti... Şi mi-a dat drumul.

Aşteptam liniştit, bucuros şi plin de curiozitate Paştele, care a venit după câteva săptămâni. În ajunul Paştelui nu s-a întâmplat nimic. Am aşteptat şi în noaptea de înviere, dar... tot nimic.

Duminică seara, în prima zi de Paşti, eram singur în casă. Ai mei ieşiseră, iar eu urmăream la televizor un film despre Hristos. La sfârşitul filmului am închis emoţionat televizorul, m-am mutat în camera alăturată, unde aveam o cruce împodobită, am îngenuncheat şi am început să mă rog.

Nespus de lin, şi din ce în ce mai intens, simţeam binecuvantarea bătrânului acoperindu-mă. Îl simţeam în spatele meu, în picioare, binecuvântându-mă. O putere, o energie purtătoare de viaţă se revărsa asupra mea din belşug, adăpându-mi întreg sufletul şi trupul. Toată fiinţa mea absorbea ca un burete această energie plină de caldură, de vitalitate, de dulceaţă. Eram pătruns de o minunată uimire şi recunoştinţă văzând cum Cineva infinit de bun şi de puternic, atât de puternic incât biruia moartea, îmi dăruia viaţă, bucurie, pace. "Slavă Ţie, Dumnezeule!", repetam la nesfârşit.

În chip tainic, mi-a fost dat să mă contemplu pe mine însumi dinaintea lui Dumnezeu şi să-mi văd propria stare duhovnicească. Am fost cu totul mişcat, descoperind înlăuntrul meu o profundă tendinţă de respingere, de refuz al lui Dumnezeu. Exista o intreagă pervertire mentală a realităţii, o teribilă orbire spirituală. Mintea mea se cufunda într-o beţie perpetuă, alimentată de plăcerile pătimaşe care mă cotropiseră extrem de adânc.

Mi-am simţit sufletul aproape mort, cvasi inexistent. Vedeam mormântul sufletului meu, zidit din blocuri de piatră şi acoperit de o stâncă uriaşă. Aflat înăuntrul mormântului, eram insuportabil de nefericit, neavând loc să mă mişc nici măcar câţiva centimetri. Nu exista chip să încerc măcar să împing gigantica piatră de pe mormânt. Aerul îmi lipsea, de asemenea, cu desăvârşire. Sufletul îmi zăcea neputincios, întemniţat, gata de moarte. Mă cuprinsese un înfricoşător sentiment de groază şi de deznădejde. Îmi era cu neputinţă să mă mântuiesc singur. Până şi gândul despre mântuire se mistuise deplin. Conştiinţa îmi era sfâşiată de o singură întrebare: Cum am ajuns în această stare? Cum m-am putut lăsa întemniţat de diavol în această cumplită inchisoare spirituală?

Iata insă că energia lui Hristos se revarsă dintr-o dată asupra stâncii. Piatra se topeşte pe dată. Puterea diavolului, păcatul cel nimicitor, nu poate sta împotriva milei şi iubirii dumnezeieşti. Piatra mormântului se deschide, sufletul meu este eliberat... încep să mă mişc, foarte incet, amorţit, şovăielnic, uluit... încep să mă simt, să simt... Binecuvântarea lui Hristos mâ încălzeşte, dăruindu-mi viaţă.

Ochii înăspriţi, uscaţi, ferecaţi în sloiurile de gheaţă ale sufletului meu, nu putuseră să plângă până acum. Acum însă au fost eliberaţi şi ei: izvorau necontenit şiroaie de lacrimi. Lacrimi de bucurie, de uşurare, de recunoştinţă. Cineva mă înviase, adăpându-mă cu viaţă din Viaţa Sa. Luase asupra Sa moartea şi păcatul meu. Dăruindu-mi viaţa, primise moarte de bună voie. Se împovărase cu moartea păcatului meu şi mă eliberase, aducându-mă iarăşi la viaţă.

Limba omenească este neputincioasă în a descrie învierea duhovnicească pe care am trăit-o. Nu folosesc metafore, ci am în vedere sensul exact şi cel mai concret al cuvintelor. Sufletul meu era mort şi a înviat!

Primind atunci puterea de a mă cerceta pe sine în profunzime, m-am scârbit cu adevărat de mine însumi. Îmi spuneam: "Cum pot pretinde să exist, când o fac în acest chip mizerabil, întunecat, aducător de moarte? Este într-adevăr de neînţeles îndelunga răbdare a lui Dumnezeu". Inima mea a izbucnit atunci năvalnic într-o rugăciune revărsată ca un râu din străfundurile întregii mele fiinţe.

"Dumnezeul meu, cum oare mă mai rabzi? Ia-mă, Dumnezeul meu, ia-mă... Nu vreau să mai exist eu, cel atăt de ticălos şi de murdar... Fă să dispară această răutate, această ură, această mocirlă în care zac. Nimiceşte-mi toată urâţenia... Dumnezeul meu, cum poţi să mă mai rabzi? Mă minunez de abisul iubirii, smereniei, bunătăţii, delicateţei, îngăduinţei Tale!"

Aveam să obosesc destul de curând din pricina plânsului dezlănţuit. Epuizat, m-am întins pe pat. Bătrânul, pe care îl simţisem prezent în tot acest răstimp, tăiase într-adevăr o bucată mare din orgoliul meu. "Operaţia" sa, spre deosebire de cele obişnuite, n-a lăsat în urmă nici o durere, ci doar bucurie, pace, şi un dor nesfârşit de a se repeta cât mai grabnic. "Bisturiul" chirurgului nu rănise, ci vindecase adânc.

, , , ,

Marii iniţiaţi ai Indiei şi Cuviosul Paisie